OMUL TRUVER

Bolnav de poezie, sufletu-mi renaște
Un ritual de-a sângera cuminte,
Pe foi de anotimpuri dând infinite sonuri
Versului, enoții, pictate în cuvinte.

Fără poezie viața poartă robă neagră
Și masca unui zeu întunecat,
Iar noi doar prizonieri pe-o pânză de păianjen
Pe care elocința, demult ne-o fi uitat.

Când ritmul vieți moare, poemu-l reâncepe
Scoțând cuvântul din nedeslușire,
Căci poezia e un fel de stare
Venind să coloreze această nelumire.

ACHERON

Cu pași nesiguri ne petrecem viața
Gândindu-ne mereu la utopii
Și cercetând delirul imanenței,
Ne erodăm senzația de-a fi.

Ce lehamite e să ai trup!
Cu umbră de bătrân în zilele ploioase,
Ca să-ți auzi pedeapsa capitală
Făcându-ți eșafod din propriile oase.

Jalnic pâlpâiește mucul lumânării
Când nu realizezi că se termină totul,
Schițând o așteptare, scârbit peste măsură,
De cel orgolios ce-ți măsluiește rostul.

Ești trecător prin viața-nențeleasă,
Ca un tunel ce duce spre abis,
Când îți aștepți cu sufletul la gură
Să vină întâmplarea pe-o muchie de vis.

Tu nu te-ai întrebat străine
De ce murim de-atâtea ori,
Uitându-ne biografia
Într-o clepsidră de ninsori?

Deși suntem captivii sorții
Încătușați de ludicile clipe,
Cu cearcăne de amintiri
Sub pleoapa unicei risipe.

REZON! DACĂ CUMVA

Proptit în coate pe marginea ferestrei,
Învăț să mă desprind de vechile ispite,
Ce încă mai adastă în achii mei căprui,
Ca o otravă dulce cu iz de Afrodite.

Dar, osteneala mea își pierde greutatea
În fața imanenței nuanței de parfum,
Ce-mi descompun întreaga alchimie
În cioburi de vitralii obscure ca un fum.

Încerc să mă supun nevoilor primare,
Lăsând în urmă iubirile ce-au fost,
Fără să-mi pară rău de cele întâmplate,
Emfatic risipite prin lume fără rost.

Nu mai aștept nimic și nici nu vreau să caut,
Căci mi-am întors tot sufletul pe dos
Și rând pe rând mă scutur de globule,
În noaptea cea mai lunga, de sus și până jos.

Proptit în coate pe marginea ferestrei,
Ca un învățăcel mă-ntreb și mă socot,
Că dac-aș reuși să mă desptind de toate,
Ar fi o mângâiere, dar, oare o să pot?

MIT ȘI ADEVĂR

Voi, zei profani și goi pe dinlăuntru!
Ce trageți prin caverne saboții după voi,
Vă recunosc prin ochii Decimenei,
Cum irosiți atavici cu mituri printre noi.

Incestuoși, ați zămislit Venere
În bivuacuri luate cu-mprumut,
Și l-ați încornorat pe Zeus androginul,
La tainicul ospăț, de Hera conceput.

O, Calos din Egina ce le știai pe toate,
Veghindu-ți focul în templul din Ahaia,
L-ai pârât lui Zeus pe unul Prometeu,
Furând de pe Olimpul zeilor văpaia.

Eu nu cunosc să am vreo trebuință,
Chiar dacă omenirea s-a rugat la voi,
Dintr-un Olimp ce stăpânea augurii,
N-ați scos pe nimeni din râncedul noroi!

La ce să mă supun mulțimilor de zei?
Când lumea s-a desprins ateilor de tot,
Știind un adevăr ce nimeni nu-l contestă
Că-n universul veșnic e-un singur Savaot.

ÎNTRE DOUĂ SONURI

În fiecare dimineață când mă scol,
Mângâi locul gol de lângă mine
Și gândul o ia razna pe după draperii,
Sperând, că-n altă viață îmi va fi mult mai bine.

Mă consolează faptul că astăzi este luni
Și locuiesc cu ziua fără prea mult bagaj,
Îmi savurez cafeaua pe aceeași simfonie,
Până când o terță intră în sevraj.

Iau barbiturice între două sonuri
Ca să mai mor odată din cartea cu adrese,
Și-o să-l întreb pe medicul de gardă,
De ce la terapie plouă în averse?

Sunt bine, sir! Și-mi vine ca turnat!
Tramvaiul ancorat în stația triaj,
Rezon monșer, eu mă cobor la prima,
Căci marea mă așteaptă la ultimul etaj.

Ce tânăr par privindu-mă în ciobul
Oglinzii fără chip pe amurgitul zid!
Iar după pronunțare, îmi refuz sentința
Căci azi mă preocupă căderile în vid.

Adânc îmi intră acul perfuziei în vena
Prin care cade, leneș, necruțătorul ser,
Și-aud nisipul plajei lovindu-se de mine
Când, prăbușită, marea se scurge la parter.

ÎN NUMELE TRISTEȚII

În numele tristeții, îți bat din nou la porți
Inoportun și sceptic de premoniții varii,
Terorizat de zbirii amăgitoarei sorți,
Ajunsă nemilos la cote de avarii.

Mi-e ceasul holocaust și clipele golgote!
Căci monștrii insomniei mă scurmă-n hematii,
Zadarnic tot aștept tardivele marote,
Să-mi vindece caverna eternei nostalgii.

Privește-mă în suflet și vei pricepe vag,
Cum îmi păstrez cenușa, iluziei sihastre,
Ca-ntr-o oglindă veche, cu iz de sarcofag
Și cum vuiesc în mine, fantastice dezastre.

Promite-mi astă seară o clipă de taifas
Lăsându-ți vălul rece să cadă de pe tine,
Curând vremelnicia, mi-o putrezi sub pas
Și piatra amneziei, vei trage-o peste mine.

ETERNA POEZIE

Ce formă ideală, ne-ar împlini dorința,
Când geniul poeziei ne-adapă zi de zi,
Ah Doamne! Săraca omenire!
N-o curăța de carnea sublimei poezii.

Fă-i nobilă virtutea, ba încă și mai mare
Și pune-i nimb din primele geneze,
Binecuvânt-o, Doamne, pe soclul veșniciei
Și nu-i afla pricină că vrea să epateze!

Ca Argus, cel cu priviri o mie,
Tempestru și agonic, oricât mi-ar fi de greu,
Te ador, fără condiții, întreagă și cuminte
Neâmpărțindu-ți rostul nici chiar cu Dumnezeu.

Eu smulg tăriei verbul, de dincolo de tine
Și-apoi mă decantez în versuri de aezi,
Grăbindu-mă să spun de arderea-ți aleasă,
Până nu m-ajung din urmă rebelele zăpezi.

Ești cuget pentru mine și forță, deopotrivă
Și-n fața ta genunchii mi-i plec pân" la pământ,
N-ai nici o vină că-ți stau mereu Mecena,
Eternă poezie , zidită din cuvânt.